licenta, dar intr-un mod periferic

Procesul scrierii acestei lucrari devine interesant prin detasarea de subiectul studiat, neexistand nici o miza la mijloc care sa modeleze sau sa transforme aceasta scriere intr-o demonstratie. Nivelul cercetarii, redusa ca importanta academica, la o lucrare putin mai ampla decat ce esti nevoit sa lucrezi in facultate ca student, imi permite sa imbratisez o viziune cat mai sincera din punctul meu de vedere, dupa ce am asimilat miscarile de avangarda europene, tratand mediul artistic romanesc dintr-o perioada apropriata, gasesc ca la un numar foarte mare de intrebari pe care le am comparand cele doua situatii, nu le pot gasi raspunsul in bibliografii care trateaza exhaustiv intreg istoricul avangardei romanesti, dar care rar sau aproape niciodata nu situeaza cele doua manifestari la un serios proces de comparare care sa scoata in evidenta, prin contrast, ce inseamna de fapt aceasta manifestare artistica si culturala romaneasca. Un anumit nivel de condescendenta este mentinut in tratarea stiintifica a avangardei romanesti resimtita in primul rand prin provenienta geografica si ancorarea istorica a spatiului cultural romanesc. Un adevarat nihilism resimtit care ar fi putut declansa o miscare de avangarda in perioada studiata ar fi putut fi un real dezgust fata de lipsa unei culturi adevarate in mediul romanesc, comparabile cu cele din “avangarda” culturala europeana. Calatoriile de studii, sau chiar emigrarea definitiva – ca in cazul lui ionescu si tzara, subliniaza strident lipsa unui adevarat motiv de a produce ceva de o adevarata valoare in tara romaneasca. Un fenomen contemporan si vag similar se produce chiar acum cu multi dintre oamenii de cultura romani care au plecat definitiv din tara pentru a putea desavarsi un adevarat proces de cultura, posibil, se pare, doar in afara Romaniei. Sentimentul profund de nereusita in acest spatiu este cred una din cele mai importante teme cu aplicabilitate practica, o cercetare care chiar poate admite ceva real, in locul multitudinilor de studii asupra unor teme extrem de specializate care reprezinta doar ocazii pentru refulari academice, o cercetare care trebuie facuta incepand cu universul nostru imediat care se limiteaza la oportunitati de a pleca sau ratari de a ramane si blama intreg sistemul pentru incapacitatea sau lipsa curajului de a incheia conturile cu acest spatiu si de a evada pentru totdeauna. Sunt oare diferiti oamenii de cultura care pleaca? Se mai intorc? Cert este ca nu. Dintre cercetatorii cu adevarat marcantii si care aduc contributii la nivel international, de origine romana nu se aude prea multe in interiorul tarii, numele pe care le mediatizam sunt aceleasi pe care le repetam cu religiozitate: plesu, patapievici, plesu. Nu este cazul unei denigrari sau a unei sfidari, este dimpotriva un semn al unei supralicitari care poate scade orice apreciere asupra personalitatilor lor culturale. Inainte de a ma gandi ca e amuzant ca il aud pe plesu recomandand radio guerilla vreau sa imi aduc aminte ca a scris niste lucrari impresionante ca profunzime si interpretare pentru istoria artei. Vreau sa stiu ca nu mi se reproseaza ca raman in tara, cand toata lumea buna se pregateste pentru inca un semestru erasmus. Incerc sa nu simt ratarea in a ramane aici si auto-marginalizarea pe care mi-o etichetez dupa ce am vazut care sunt dimensiunile realizarilor profesionale “dincolo”. Nu vreau sa aflu ca imi dispar profesorii pentru ca ar insemna o crima sa ramana izolati in dispretul si invidia refularilor universitare.
Am o colega de facultate pe care o cunosc din liceu, am fost in aceiasi clasa si am trecut prin acelasi liceu ca incalificabile spirite superficiale care nu vor reusi sa faca absolut nimic notabil. Ne cunoastem inspaimantator de bine si asta ma sperie pentru ca imi poate descoperi cele mai mici remuscari si cele mai mari sperante. Vorbind, mi-a spus ca pleaca la anu la Lyon, stiu ca nu vrea sa se intoarca, nici eu nu vreau sa se intoarca, o consider cea mai capabila din intreaga ei generatie si chiar mai mult de atat, stiu ca asta isi dorea de la inceputul liceului si ma bucur ca si-a gasit oportunitatea tocmai in Franta, o tara pe care o adora. Nici nu am apucat sa o felicit si sa-i spun ca ma bucur sincer pentru reusita ei, intrebarea ei urmatoare a fost lipsita de menajamente:”Tu ce mai cauti pe aici? De ce te incapatanezi sa ramai? Nu te autodistruge pentru ca esti convinsa ca poti schimba ceva.” Nu avea tocmai dreptate, nu mai sunt convinsa de foarte mult timp ca pot schimba ceva. De ce ma incapatanez sa raman? As fi putut pleca oricand, chiar mai devreme de inceperea facultatii in sine, chiar si acum, de ce nu o fac? Trebuie sa recunosc ca nu am un raspuns, ca poate incerc sa nu am nici un raspuns pentru a amana responsabilitatea de a raspunde.Intocmai ca numele bienalei, suntem inchisi, exista ceva care ma absoarbe si care imi repeta obsesiv, la fel ca un spam, ca nu exista nimic de facut, ca nimic nu se poate schimba, si chiar daca ar fi ceva de facut si sunt convinsa ca este, nimic si nimeni nu iti da energia de ati pastra entuziasmul si de a continua indiferent daca ceea ce faci va ramane periferic sau nu.