there is something about

critica – de arta – sau ce fac eu cand analizez o lucrare de arta.

Nu stiu exact la ce se refera critica sau ce ar trebui sa faci in cazul asta.. cand scriu despre o expozitie sau despre niste lucrari de arta imprim ceea ce vad eu in cuvinte care schiteaza o atitudine personala fata de imaginile cu care sunt confruntata. De cele mai multe ori este o confruntare pentru ca fiecare imagine, fie ea arta sau cadru vizual cotidian cere reflectie, atentie, importanta.. a vedea este principalul suport senzorial pe care ne construim fiintarea: vedem si “alegem” ce iubim, ce admiram, ce vrem, ce cunoastem, ce detestam, ce traim.
Datul vizual este suma tuturor trairilor – poezia traieste in imaginile formate, muzica este permanent vizuala in ceea ce exprima, dragostea inainte de a fi tactila este intens imagine, religia prin icoane si ikon este imagine- si astea sunt numai plictisitoarele “note” mari.. ce vad este ceea ce este si lipseste in acelasi timp : cand privesc lucrurile pe care le dispretuiesc proiectez prin contrast lucrurile pe care as vrea sa le vad, cele care lipsesc. Tirania ochiului, entitate zeificata (ochiul ca simbol in majoritatea culturilor traditionale ) este teroarea cea mai umana.
Interpretarea si fuga spre concretul unei explicatii este de multe ori facila in sensul abstractizarii unei lucrari in traducerea unui dat general. Utilitatea este uitata si de cele mai multe ori blamata – utilul ca ustensila - “mestesugarescul” , grotescul real. Cand vorbesc despre o lucrare incerc sa-i vad utilitatea fata de cel ce o priveste – fata de mine, punct fix- numai asa pot descrie si intelege arta, intr-un mod strict personal. De ce sa mai scriu atunci si cum sa sustin o activitate care graviteaza tot in jurul meu? Generalul si esenta lipsita de detaliu personal golesc, creand un repertoriu faptic si antiseptic al unui traseu mai mult evenimential necesar si el, in mod eveniment, dar ca anexa biografica,de rutina. Cred intr-un comentariu si intr-un text de arta care sa centreze implicarea si reusita unui dialog continuu intre obiect si privitor. Este necesar sa traiesti atmosfera lucrarii si a momentului unic de conversatie imaginara intre suprafata “imobila”(ma gandesc aici la imobilitate ca la un contur finit al lucrarii-fie ea pe orice suport) si receptivitatea creativa. Picturile trebuie privite in ansamblu, de la o distanta calculata si prin apropriere-avem aici doua “incercari” - prima interpretativa-iconografica si a doua de studiu a tehnicii, ambele importante pentru ca leaga doua secvente concomitente in lucrarea creatorului. Sculpturile cer mobilitate si “adresarea” directa, chiar atingerea, nu mai e vorba de voyerismul subtil al vizionarii unui film, trebuie sa te aproprii si sa te misti pentru a privi materialitatea lor. Grafica necesita atentie avand calitatea textului de ziar pe care trebuie sa-l tii foarte aproape de ochi. Statement-art sau toate formele alternative de arta “postcontemporana” cer indrazneala: “iesirea” din cadrul sobru de muzeu – incercarea de a scapa de deprinderile de buna cuvinta invatate de acolo si libertatea wi fi de a gasi arta oriunde si de a o percepe in mod natural, cotidian, firesc fara pompa pelerinajului din galeriile traditionale. Constructiile, instalatiile, happenigurile... trebuie traite concret cu dorinta de a le experimenta, cu implicarea trairilor tale firesti- sunt lucrari intr-un alt registru care ar trebui sa fie cantarite intr-un cadru de openmindness dar mereu prin comparatie.
Comparatia si juxtapunerea sunt esentiale – cand privesti o lucrare nu o privesti niciodata singular, ci intotdeauna in legatura c u altele : imaginile gasesc afinitati intre ele, diferentele istorice nu importa, legaturile imaginistice fac jocurile aici, sa gasesti networkul aici este cheia in a intelege cu adevarat o lucrare – a putea s ao incadrezi intr-o succesiune de “actiuni” si momente similare sau care pot gasi o afinitate prin istorie, istoria ideilor, deci – istoria artei. Arta, pentru a o intelege, inseamna traditie in primul rand si din cauza asta ea ramane in cele mai multe cazuri o activitate exclusivista, nu elitista. Exclusivista prin necesitatea cunoasterii artei in diferite contexte ale dezvoltarii ei, in diferitele ei forme si succesiuni pentru a percepe alegerea unei anumite teme sau disperarea vidului de creatie. Desigur arta ramane prezenta in comunitate si este “pentru toata lumea”, tinand de totalitarismul vizualului este imposibil sa nu inunde cotidianul in infinite forme. Ea este prezenta si consumata de oricine priveste – aici este ascunsa filosofia ei cu aer feminin – este perceputa dar nu asumata in intregul ei.
Atunci de ce totusi sunt personala in ce scriu despre arta? Absorbind partea teoretica si materia in sine de istoria artei nu e capatul ci doar inceputul – intermediarul – stabilirea unui inteles tine de aria sinelui si de aducerea viziunii interioare pentru ca arta nu pune o intrebare umanitatii ci numai mie.